• alexandra ilies

Dorinta de a oferi copiilor nostri totul, le poate aduce mai multa suferinta decat bucurie

In aceste zile am avut ragazul sa ma gandesc la modul in care oferim copiilor atat de mult chiar inainte sa ceara. La cum ii protejam de suferinta si ii scutim de efort, la cum renuntam la limite de dragul libertatii lor si la așteptari din teama de a nu repeta greșelile parintilor nostri, la cum evitam sa ii facem sa sufere si nu vrem sa le stirbim personalitatea prin modul nostru de a pune problema. Indiferent daca e vorba despre bunuri materiale, timpul si atentia noastra, regulile familiei etc.

⚠️ Nu vorbesc despre nevoia de atentie si conectare emotionala innascuta a oricarui copil si nici despre nevoia fiecarui om, mic sau mare, de a fi autonom si de a avea dreptul la un punct de vedere.

Vorbesc despre toate acele momente in care le oferim, in surplus, tot ceea ce noi nu am avut cand eram mici si avem acum posibilitatea oferim. Ma refer la sperantele copilului din noi pe care incercam sa le implinim prin ei, la modul in care confundam nevoia copilului de a invata sa-si tolereze frustrarea si sa astepte cu nevoia de a ne avea alaturi in permanenta. Parentingul modern inseamna pentru multe familii ca, odata aparut copilul, „eu” si „cuplul” incetam sa existam si totul se invarte in jurul lui. Bineințeles ca lucrurile stau astfel, pentru ca majoritatea dintre noi nu am avut un model constructiv.

Trebuie sa tinem cont de faptul ca acei copii care primesc, primesc si iarasi primesc, invata sa ceara, sa ceara, sa ceara, chiar sa pretinda din ce în ce mai mult inca de cand sunt mici. Si cand oferim mai mult, le rapim experienta de a invata sa respecte limite, sa isi aume responsabilitati sau sa se simta impliniti si recunoscatori pentru ce au.

💬 Ce parere aveti, acest lucru nu devine agasant pentru noi pe masura ce cresc? Se observa cel mai usor acum, in aceasta perioada, in care un copil de 5 ani nu poate sa petreaca timp jucandu-se singur pentru ca nu a avut ocazia sa invete cum.

Dar aceasta este cea mai mica problema! Intrebarea importanta este ce se intampla pe termen lung?

* * *

⚠️ Prin ceea ce facem noi, parintii, setam asteptari, valori, tipare prin care raspundem (de exemplu, cu bunuri materiale unor nevoi emotionale sau invatandu-i ca toata lumea se invarte in jurul lor) si, din pacate, ii pregatim pentru dezamagire in mai multe feluri, pe mai multe planuri.

⚠️ Ajungem astfel sa repetam chiar greselile parintilor nostri. Modul e diferit, tiparul este acelasi.

* * *

🚩 Intalnesc din ce în ce mai des in viata profesionala persoane din generatia „Mi se cuvine!”, care doresc un job, platit cu o anumita suma de bani, care nu stiu sa faca ceea ce li se cere, dar vor fi invatati, ca doar de aceea se angajeaza. Persoane care gandesc ca li se cuvine sa primeasca, asa este firesc. Dar cand vine vorba despre responsabilitati spun „Este prea mult!/Este prea greu!/Nu ma simt confortabil sa fac! etc.”. Lucrul acesta vine din sistemul educational, dar si din familie. Si nu este o alegere constienta. Este un mod de viata invatat.

Cred ca in general copiilor le lipseste un cadru clar de referinta care sa porneasca de la principii solide, bazate pe valori.

Acum scoala se face pentru ca este o greutate si un nonsens pe care trebuie sa il induri pana scapi, sa mergi la o facultate si sa termini cumva, altfel nu obtii un job bun, iar jobul este facut pentru bani, fara sa mai punem accent pe valoarea pe care o putem aduce prin munca noastra, pe contributie, pe lucrul bine facut de dragul lucrului bine facut si din responsabilitate. La randul sau, scoala alternativa incurajeaza libertatea, autonomia si motivatia intrinseca, incercand sa nu genereze situatii neplacute, frustrante pentru copil, in care el trebuie sa faca ce nu doreste sau nu ii place.

⚠️ Problema este ca in timp, copiii raman fara busola: nu invata sa le placa sa invete sau nu invata ca pentru a atinge un obiectiv uneori trebuie sa depui efort si sa faci lucruri grele, neplacute. Si apoi ei cresc, devin membri ai societatii, ai comunitatii, isi gasesc un loc de munca.

💬 Cati vanzatori zambesc clientilor in magazin si sunt cu adevarat acolo sa serveasca si sa ajute? Cati oameni cu vocatie intalnim in meseriile lor zi de zi? Multi dintre noi muncim chiar cu lehamite pentru bani, pentru acea iluzie de libertate pe care ti-o da concediul de o saptamana la destinatia dorita.

Pentru ca nu mai cautam implinirea, ci cautam materialul. Si la un moment dat nu mai cautam nici materialul, ne e doar teama sa nu pierdem o iluzie a confortului. Iar in acest proces ii invatam pe copii sa caute si ei ce cautam noi.

💬 Accentul a ajuns sa fie pus pe cantitate si viteza cu care creste cantitatea, nu pe calitate si pe responsabilitatea meseriei. Cand incerci sa ramai cu principii, pare ca risti sa nu supravietuiesti (la locul de munca, in business), ca esti obligat sa tii pasul cu concurenta, cu colegii. Dar atunci cand renuntam la principii sau cand principiile noastre nu sunt ancorate in valori reale, suferim intr-un fel sau altul, din teama de a nu pierde, pierdem (relatii, oameni, experiente, sentimentul de implinire, fericirea). In absenta unor principii si valori solide, suntem programati pentru suferinta: poti sa ai un loc de munca care nu iti place si sa iti faci treaba bine, nu cu incantare, dar bine. Poti alege un job care iti place mai mult - cand ai curajul sa iti asumi consecintele, lipsa confortului si greul o perioada.

* * *

🚸 Revenind la copii, de aici porneste totul: noi, parintii, lasam educatia in responsabilitatea scolii, institutie infiintata in acest scop de altfel. Insa scoala nu mai educa de multa vreme copiii pentru lumea in care traim, ci pentru o lume demult apusa: nu ii inzestreaza cu abilitati de viata, ci cu multe cunostinte sterile, majoritatea inaplicabile si inutile. Pe partea de valori, principii, efort, angajament, copiii raman suspendati intre putinul timp fizic in care noi le transmitem reperele familiei si sistemul de valori deformat din scoala.

⚠️ Tocmai de aceea, si nu numai, ei au mare, mare nevoie sa avem asteptari de la ei si sa fim atenti ca atunci cand raspundem nevoilor lor si oferim, acestea sa fie cu adevarat ale lor, nu nevoile copilului din noi.

⚠️ Copiii chiar au nevoie sa avem asteptari, nu doar disponibilitate pentru ei. Au nevoie sa pornim de la lucruri de importanta fundamentala si sa ne formulam principii prin filtrul carora sa trecem ceea ce facem zi de zi. Noi. Ei. Noi in relatie cu ei. Ei în relatie cu noi.

⚠️ Da, joaca este importanta, autonomia si libertarea sunt importante, dar cel putin la fel de importante sunt si regulile și asteptarile noastre. Da, e important sa le oferim ceea ce au nevoie si la fel de important e sa ii invatam ca si ceilalți oameni au nevoi si ca in familie si in comunitate tinem cont unii de ceilalti. Da, motivatia interioara si bucuria de a face ceva ce iti place sunt motorul catre fericire si in acelasi timp toleranta la frustrare si capacitatea de a face fata greului sunt pietre de temelie fara care viata devine nefericita. E esential sa stie ca au drepturi sau sanse pe care poate noi nu le-am avut. E esential si sa invete ce responsabilitati le revin.

Stiu, e mai usor de spus decat de facut, insa nu trebuie sa facem acest lucru 100% din timp. Cat de des se poate, este suficient de bine.


* * *

Atunci cand oferim copiilor, merita sa ne intrebam:

A cui nevoie o implinesc acum - a copilului meu sau a copilului din mine?

Care e nevoia reala din spatele acestui gest?

Ce invata copilul meu cand eu acționez astfel

Este vreo experienta de invatare pe care i-o rapesc

Raspunzand acestor intrebari ne apropiem de directia in care vrem sa mergem.

Merita sa invatam sa privim mai atent catre ce vrem sa transmitem de fapt copiilor in loc sa fugim de ceea ce nu vrem sa li se intample. Problema cu ultima varianta este ca atunci cand actionam din teama, ajungem exact in locul pe care voiam cu orice pret sa il evitam. Ca si atunci cand, mergand pe bicicleta, incercam sa evitam o groapa uitandu-ne fix la ea. Si o luam din plin. E in puterea si responsabilitatea noastra sa alegem constient.

* * *

In fotografie, Mihai si Ian gatesc cina. Am observat ca de cand a crescut, desi Ian este responsabil pentru propriile rutine, isi strange lucrurile, isi pune hainele la spalat, pune si aduna masa impreuna cu noi, aveam tendinta sa il implic in munca de acasa ca si atunci cand era mic - didactic, ca sa invete cum se face. Abia cand am ramas fara doamna care ne ajuta la curatenie, am realizat ca puiutul meu mare deja, nu va avea ocazia vreodata sa invete cum se face curatenie daca el contribuie la activitatile casnice care nu il privesc direct des, dar pe baza de chef. De atunci, facem tot ce tine de casa impreuna: curatenie saptamanala, gatit, pus si strans masa, curatenie, munca in curte si gradina.

Cu drag,

Alexandra

0 comments